CONFUCIUS

Home  »  CONFUCIUS
0
0
0
0
0
Confucius
 

De-a lungul mileniilor poporul chinez a dat naştere la nenumărate personalităţi, care în diferite etape ale existenţei sale i-au călăuzit paşii, i-au înrâurit viitorul. Dar dintre toate acestea una singură a reuşit să unească în propria-i persoană elemente componente ale caracterului chinez şi tot ce este etern în fiinţa acestui popor, a reuşit să-l facă conştient de valorile sale strămoşeşti, să fie un transmiţător a tot ceea ce a fost mai bun în cultura sa ancestrală şi să fie un sintetizator şi creator al civilizaţiei chineze. Şi acesta este Confucius, „regele neîncoronat al Chinei”, care domneşte asupra lumii intelectuale şi spirituale chineze de mai bine de 2000 de ani. Confucius – acel pilon de stabilitate în istoria fragmentată de lupte interne, ascensiuni, înfloriri şi decăderi ale dinastiilor succesive, care a asigurat continuitatea, permanenţa şi evoluţia culturii şi civilizaţiei chineze şi a cărui gândire influenţează încă şi azi viaţa morală, socială şi politică a unei treimi din omenire.
Schiţarea vieţii acestui mare gânditor şi pedagog al antichităţii chineze, întemeietorul filosofiei chineze, nu este nicidecum o sarcină uşoară. Însemnările cu privire la persoana sa din timpul vieţii sau cele scrise la scurt timp după dispariţie sunt puţine, iar cele scrise ulterior sunt marcate, pe măsura trecerii anilor şi creşterii importanţei sale istorice de tendinţa desprinderii de omul cotidian în scopul aşezării, în rândul fiinţelor supranaturale. Lucrarea care ne apropie cel mai mult de Confucius – omul, este biografia schiţată de către marele istoric Sima Qian (145 sau 135 î.e.n. – ?). Cu arta lui inegalabilă el reuşeşte să-şi transpună cititorii în atmosfera epocii în care a trăit Confucius şi să-i ajute să intuiască frământările, suferinţele sale omeneşti, tragedia acestui vizionar neînţeles şi nepreţuit în timpul vieţii sale.

Dar înainte de a-l înţelege pe Confucius şi rolul său istoric trebuie să înţelegem epoca ce i-a premers şi moştenirea culturală a acesteia.

Săpăturile arheologice confirmă formarea elementelor fundamentale ale civilizaţiei hua-xia (chineză), cu cinci-şase mii de ani înaintea erei noastre. Reprezentative pentru aceasta sunt culturile neolitice Yangshao şi Longshan, create într-o regiune întinsă, între bazinele Râului Galben şi Fluviul Yangzu, de către o populaţie în mare parte sedentară. Aceste culturi vor constitui baza primei formaţiuni statale, care luase naştere – conform tradiţiei istoriografice – în timpul primei dinastii, întemeiată de Marele Yu – dinastia Xia (sec. XXI-XVII î.e.n.).

Începând cu veacul al XVII-lea î.e.n. şi până în secolul al XI-lea î.e.n., în timpul domniei celor treizeci de regi ai dinastiei Shang-Yin, civilizaţia chineză a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, cucerirea ei fundamentală constând în folosirea, pe scară largă, a bronzului. Obiectele de cult, armele şi uneltele de lucru turnate din acest aliaj – mărturii ale măiestriei şi rafinamentului artistic al meşteşugarilor – poartă în ele elemente specifice inconfundabile. Urmele oraşelor întărite, palatelor şi incintelor funerare durate în acele secole dovedesc existenţa unei vieţi economice, politice şi culturale dezvoltate. Din această epocă se păstrează primele dovezi ale formării scrisului pictografic şi hieroglific chinezesc şi primele documente istorice ale Chinei, incizate pe oase, carapace de broască ţestoasă şi obiecte de cult turnate din bronz. În timpul dinastiei Shang-Yin se formează prima organizare statală cu o fizionomie politică şi culturală definită, în care regele deţinea funcţiile militare, politice, administrative şi religioase supreme şi îşi exercita puterea prin intermediul nobilimii de clan, ale cărei servicii le răsplătea prin acordarea de domenii şi fiefuri. Tot atunci aria civilizaţiei chineze s-a extins asupra întregii câmpii centrale (cunoscută în secolele următoare şi ca Zhongguo – Ţara de mijloc, denumire extinsă după revoluţia din 1911 asupra întregii Chine), până aproape de Fluviul Yangzi, atrăgând în sfera sa de influenţă noi şi noi neamuri şi seminţii.

Cele opt veacuri de domnie ale dinastiei Zhou (1122-249 î.e.n.) s-au înscris în istoria poporului chinez ca o etapă de mare însemnătate, atât pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, cât şi pentru desăvârşirea culturii sale, pentru perfecţionarea instituţiilor sale politice, a standardelor sale morale, a înaltelor sale principii şi a ordinii în societate şi în viaţa politică, constituindu-se în epoca clasică a civilizaţiei chineze.

Primele trei secole ale acesteia s-au consumat într-o evoluţie calmă, cumulativă. Perioada a fost cunoscută ca epoca dinastiei Zhou de Vest, datorită faptului că până în anul 770 î.e.n. îşi avea capitala în vecinătatea oraşului Xi’an de azi. După această dată capitala a fost mutată spre răsărit, la Luoyang, ceea ce a făcut ca până la dispariţia statului Zhou, survenită în anul 249 î.e.n., epoca să se numească cea a dinastiei Zhou de Est. În cursul acestei perioade s-au perfecţionat uneltele de bronz, s-au realizat mari lucrări de îndiguiri şi asanări şi, ca urmare, producţia agricolă a înregistrat o creştere simţitoare, producţia meşteşugărească – o impresionantă înflorire. Structura socială a căpătat o stratificare rigidă. Statul era condus de Tianzi (Fiul cerului), în virtutea mandatului primit de la Shangdi (Stăpânul de sus). El îşi exercită puterea prin intermediul unui clan nobiliar, căruia i se încredinţează teritorii spre administrare, în schimbul cărora acesta îi datorează loialitate. Treptat aceste teritorii, devenite principate, s-au întărit economic, iar dependenţa lor faţă de Tianzi a devenit doar nominală, ceea ce a dus la decăderea puterii centrale, şi o dată cu aceasta şi standardelor morale în menţinerea ordinii sociale. Acest proces centrifugal, accentuat şi de intensificarea incursiunilor neamurilor nomade nechineze din nordul şi nord-estul teritoriului locuit de creatorii civilizaţiei hua-xia, a ajuns la apogeu între anii 770 şi 403 î.e.n., când numărul principatelor s-a ridicat la 71 şi 241 de ani s-au înregistrat 367 acţiuni militare majore cu urmări catastrofale asupra economiei şi vieţii oamenilor de rând.

O dată cu inaugurarea epocii statelor combatante (403-221 î.e.n.) procesul centrifugal s-a inversat şi a avut loc „prima mare fuziune naţională” în procesul de formare al naţiunii chineze, al nucleului său principal, al naţiunii han.

Treptat, ca o expresie a capacităţii de organizare a vieţii sociale, pe scena istorică a Chinei s-au afirmat şapte principate puternice: Qi, Chu, Yan, Han, Zhao şi Qin. Acestea, pe măsura maturizării premiselor economice, politice şi ideologice, în crâncene confruntări militare, dar şi într-o competiţie economică strânsă, îşi disputau locul şi rolul în realizarea unificării Chinei.

***

Confucius s-a născut în anul 551 î.e.n. în satul Zuoyi din districtul Changping al statului Lu (provincia Shandong de azi).

Tatăl lui a fost legendarul general Shauliang He din familia Kong, descendentă a casei domnitoare a dinastiei Shang şi a marilor seniori ai statului Song din timpul dinastiei Zhou. Despre unul dintre ei cronicarul spune că, spre deosebire de alţii el, după fiecare avansare se comporta din ce în ce mai modest. Iată ce a incizat el pe vasul său de ofrande: „La prima mea numire mi-am aplecat capul, la cea de-a doua m-am înclinat şi la cea de-a treia mi-am îndoit şi mai mult trupul. În toate acţiunile mele am respectat legile şi nimeni nu a găsit pricină să mă defăimeze. Cu terci şi păsat îmi potoleam foamea”.

Dar aşa cum s-a întâmplat cu numeroase familii nobiliare în epoca de decădere a puterii centrale, familia Kong a sărăcit şi a fost nevoită să-şi părăsească locurile de baştină. În căutarea mijloacelor de trai ea a ajuns în statul Lu, unde, păstrând amintirea şi tradiţiile unui trecut nobiliar, a dus un trai modest cultivând un mic lot de pământ ce i-a fost dat în folosinţă generalului pentru serviciile aduse ţării.

Generalul Shulian He trecuse bine peste şaizeci de ani, dar spre marea lui mâhnire şi chiar ruşine, s-a văzut în situaţia de a nu avea un descendent bărbătesc care să-i continue numele. O întâmplare fericită (considerată ulterior providenţială) a făcut să o întâlnească pe Zhengzai, fiica adolescentă a familiei Yan. Fără să ţină seama de dezaprobiul comunităţii faţă de relaţiile sale considerate nefireşti împotriva cutumei, cu o fiinţă mult prea tânără, după moartea părintelui acestuia, a adus-o în propria-i gospodărie şi a aşezat-o alături de cele două soţii ale sale, care dăduseră naştere la nouă fiice şi un fiu schilod.

Cronicarul spunea că Zhengzai a rămas însărcinată doar după ce ea împreună cu generalul Shilian He s-au rugat la templul de pe Maguna Ni. În timpul unei zile frumoase de toamnă, într-o grotă a Munţilor Sudici, Zhengzai a dat naştere unui băiat. Legenda spune că în momentul naşterii sale doi dragoni străjuiau cerul, două zâne au învăluit locul într-o ceaţă roşie, cinci bătrâni reprezentând spiritele celor cinci planete au coborât din cer, un inorog despre care se presupune că îşi făcea apariţia doar la naşterea unui împărat sau a unei mari personalităţi a istoriei, şi-a făcut apariţia şi a depus Cărţile de Jad, în timp ce se auzea o muzică stranie venită dintr-o sursă misterioasă, şi o voce din cer a anunţat naşterea unui copil ce va avea o mare faimă.

Bucuria părinţilor a fost însă umbrită de urâţenia copilului: avea ochii bulbucaţi, creştetul capului era turtit asemenea unui polonic, nasul avea orificii exagerat de mari. Mama, speriată, era gata să-l abandoneze. Tatăl, în schimb, cu o experienţă de viaţă bogata şi cu multe cunoştinţe, a afirmat că o asemenea fizionomie prevesteşte o viaţă ieşită din comun – va fi un sfânt sau un mare răufăcător. Dar cum în familia Kong, opina el au fost doar oameni eminenţi şi mari învăţaţi, este exclus ca fiul lor să nu semene cu ei.

Apoi i-au ales numele. Deoarece s-a născut cu o adâncitura în creştetul capului i s-a dat numele de Qui, iar pentru a marca faptul că a fost cel de-al doilea fiu al familiei Kong şi că existenţa sa a fost determinată de rugăciunea părinţilor în templul de la Magura Ni, i s-a dat cognomenul de Zhongni.

La scurt timp după acest eveniment, generalul Shuliang He, la vărsta venerabilă de şaptezeci de ani, s-a stins din viaţă, lăsându-şi familia în cea mai neagră sărăcie. Zhengzai, pentru a scăpa de gurile rele care îi reproşau relaţiile sale nefireşti de mariaj, s-a mutat la Qufu, unde şi-a asigurat existenţa ei şi a fiului crescând viermi de mătase şi ţesând borangic. Preocuparea ei principală a fost să dea o bună educaţie lui Zhongi. A avut grijă să-i obţină, prin împrumut, cărţi, să-l înveţe textele strămoşeşti şi regulile de bună-cuviinţă. Fiul ei s-a dovedit a fi un copil cuminte şi ascultător, iubitor de carte, jucăriile lui preferate fiind vasele mici de sacrificiu din lemn sau ceramică. Cronicarul consemnează că imita cu seriozitate ceremoniile pentru aducerea de jertfe cerului şi pământului, recita imnurile cerute şi foarte curând, a învăţat să cânte la sheng (orga de mână) acopaniamentul cerut.

La cincisprezece ani era neobişnuit de înalt, era puternic şi bine legat, avea maniere elegante, cunoştea cele şase arte: buna-cuviinţă, muzica, trasul cu arcul, mânuirea carelor de luptă, caligrafia şi matematica – calităţi ce atenuau trăsăturile dezagreabile ale fizionomiei. Zhengzai îl privea cu ochii împăienjeniţi de lacrimi şi cu sentimentul datoriei împlinite. Anii grei de muncă şi-au spus cuvântul şi când Zhongni a împlinit şaisprezece ani, ea a trecut în nefiinţă.

Zhongni a fost aruncat în vâltoarea vieţii. Tânăr, încrezător în forţele sale, la şaptesprezece ani a făcut prima încercare de a-şi oferi serviciile mai-marilor zilei. Purtând încă însemnele doliului după mamă, s-a aventurat să-şi anunţe participarea la un banchet dat de şeful clanului seniorial Ji, în cadrul căruia urmau a fi selectaţi cei mai destoinici deţinători ai celor şase arte. Spre marea lui dezamăgire, nu a fost acceptat, chiar mai mult, a fost izgonit cu brutalitate şi lipsa de consideraţie. Profund jignit, în drum spre casă, nu putea să nu constate ca „regulile de bună-cuviinţă s-au dus pe apa Sâmbetei şi că a venit timpul ca lucrurile să fie puse în ordine”. Au urmat ani de studiu aprofundat a tot ce amintea de virtuţile şi faptele demne de urmat ale strămoşilor. Culegea cu plăcere poezii şi cântece populare, se pregătea cu entuziasm specific vârstei să devină un om de stat destoinic.

Primul angajament i s-a oferit la sfatul lui Meng Xizi, premierul statului Lu, care vedea în el un descendent al înţelepţilor din antichitate, călităţi ce-l îndreptăţeau să fie dascălul altora. Astfel succesorul acestuia, Yizi, împreună cu fratele său, Nangong Jingshu, au venit la Zhongni pentru a-l ruga să-i iniţieze în practicarea ritualurilor.

Deşi după regulile de bună-cuviinţă prescrise de regele Zhou, un bărbat nu se însoară înainte de a împlini treizeci de ani, Confucius a făcut acest pas după ce a împlinit douăzeci de ani, pentru a răspunde dorinţei mamei sale, o datorie mai presus de toate. Pentru a asigura un venit familiei sale a acceptat un post de administrator în gospodăria atotputernicului clan Ji. Cronicarul consemnează că sub supravegherea sa „grânarele erau pline şi turmele se înmulţiseră, iar socotelile erau ţinute corect”. Ca o apreciere a capacităţilor sale i s-a încredinţat administrarea domeniului public. Activitatea administrativă a început însă să-l obosească şi să-l indispună, simţea că îl împiedica să devină un erudit capabil să pătrundă în miezul problemelor, pentru ca apoi să atingă exigenţele maxime ale adevăraţilor oameni de stat.

Cu sprijinul discipolului său, Nangong Jingshu, domnitorul statului Lu i-a acordat, în anul 518 î.e.n., favoarea şi posibilităţile materiale de a vizita capitala dinastiei Zhou, Luoyang, şi de a studia în biblioteca regală. Urma să cerceteze documentele cu privire la instituţiile existente pe vremea domnitorilor înţelepţi ai antichităţii şi originea regulilor cu privire la bună-cuviinţă şi muzică.

Luoyang a lăsat o impresie dezolantă asupra lui Zhongni. Dacă în anul 770 î.e.n., când regele Ping a abandonat vechea capitală, Haojing (oraşul Xi’an de azi), şi şi-a mutat capitala aici, aceasta avea o suprafaţă de 600 li (300 km pătraţi), acum nu rămăsese mai nimic din ea. De fapt întregul teritoriu al dinastiei Zhou, altădată înfloritor, nu a avut altă soarta. O parte din acesta a fost transformat în fiefurile marilor seniori drept răsplată pentru serviciile lor, alta a fost dată în folosinţă persoanelor merituoase, iar mari suprafeţe de la frontierele din vest au fost ocupate de popoarele nomade. Străzile capitalei erau lipsite de viaţă. Nu se vedeau alaiuri princiare, urmate de cărăuşi purtători de tributuri şi daruri, şi nici soliile seminţiilor barbare altădată atât de numeroase. Zhongni şi-a adus aminte că nici chiar prinţii statului său natal, Lu, deşi descendenţi direcţi ai regelui Zhou, nu s-au simţit obligaţi să plătească tributul anual şi nu şi-au prezentat de mult omagiile lor suveranului. Celelalte state cu atât mai puţin. Fără venituri, fără supuşi, curtea dinastiei Zhou se afla într-o situaţie politică şi financiară demnă de milă. Zhongni a constatat toate acestea, dar nu şi-a adus omagiile suveranului şi nici nu şi-a oferit serviciile acestuia, deşi întreaga activitate a vieţii sale a fost animată de o dorinţă: să reînscăuneze puterea regală şi regulile bunelor cuviinţe practicate la începutul şi în perioada de înflorire a dinastiei Zhou, ca premise ale unei ţări unite şi prospere.

Biblioteca regală – depozitară a operelor clasicilor din antichitate, a analelor, a decretelor, legilor, instrucţiunilor, reglementărilor impuse instituţiilor de stat, a tezaurului strămoşesc şi a unei colecţii bogate de vase de sacrificii din bronz – părea, de asemenea, părăsită. Custode era marele erudit Li Er, cunoscut de toţi ca Laozi – Bătrânul, el însuşi o memorie, o istorie vie a vremurilor de demult. Zhongni şi însoţitorul său s-au grăbit spre acest tezaur al trecutului, Laozi i-a primit cu o curtoazie rezervată rarilor oaspeţi ai locului.

Timp de o lună, zi de zi, Zhongni şi Nangong Jingshu au studiat cu asiduitate în sălile acoperite de colbul uitării şi sărăciei. Au constatat cu durere pierderile cauzate de mutarea capitalei, de dezinteres.

La plecare şi-au luat rămas bun de la Laozi. Cronicarul consemnează cuvintele rostite de acesta: „Am auzit că cei avuţi şi importanţi oferă bani atunci când îşi conduc oaspeţii, iar cei cu suflet generos oferă un cuvânt bun. Cum eu nu sunt nici bogat, nici important, dar cei care mă cunosc mă numesc, deşi nu merit, un om generos, permiteţi-mi să vă ofer câteva cuvinte drept sfat: „Unul cu minte ascuţită ce observa lumea şi apoi pronunţă critici la adresa altora îşi apropie moartea. Un învăţat erudit ce dezvăluie greşelile altora îşi pune în pericol viaţa. Unui fiu i se cere să fie supus faţă de părinţii săi, iar unui demnitar – să fie loial faţă de principele în serviciul căruia se află”.

Zhongni şi Jingshu stăteau în faţa venerabilului bătrân profund mişcaţi de cuvintele sale, apoi Confucius a făcut un pas înainte, s-a aplecat în faţa lui şi l-a rugat să-i dea un sfat personal doar lui. Laozi, cu privirea pierdută în zare, a simţit ambiţia clocotind în acest tânăr înalt de 9 chi şi 6 cun-i (peste doi metri) şi i-a spus cu voce stinsă: „Până acum o lună erai preocupat doar de buna-cuviinţă şi muzică. Dar cel care le-a elaborat a murit şi oasele lui sunt de mult putrezite, iar în urma lui au rămas doar cuvinte goale. Eu am înţeles că cei cu nobleţe sufletească nu sunt închistaţi în gândire, iar omul superior acordă mare importanţă virtuţilor, deşi în ochii altora pare slab la minte, eliberează-te de mândrie şi de ambiţii, renunţă la aspiraţiile lipsite de scrupule, deoarece nu îţi aduc nimic bun. Atât doar am a-ţi oferi„. Zhongni a ridicat ochii şi l-a privit pentru ultima oara pe acest bătrân ce-i părea nemuritor. A ştiut că nu-l va mai întâlni niciodată. A făcut o adâncă plecăciune şi s-a retras.

În drum spre han, Nangong Jingshu l-a întrebat ce părere are despre Laozi. După o lungă tăcere, acesta i-a spus; „Ştiu că pasările zboară, că peştii înoată, că animalele aleargă. Animalele pot fi prinse cu o plasă, peştele cu un cârlig, iar păsările pot fi doborâte cu săgeata. Dar pe dragonii ce zboară în cercuri calare pe vânturi şi nori nu-i pot înţelege. Cuvintele lui Laozi sunt de nepătruns, asemenea misterioşilor dragoni”. Nu şi-a dezvăluit gândurile ascunse în adâncul sufletului; nu putea fi de acord cu filosofia lui Laozi „de a nu acţiona, de a nu aspira la nimic, de a nu căuta nimic, de a nu depune eforturi pentru nimic, de a nu rivaliza cu nimeni”.

După ce s-a întors din Luoyang speranţele lui de a i se oferi un post la curtea princiara s-au spulberat, în schimb i-a mers vestea de mare erudit gata să-şi împărtăşească cunoştinţele altora. Cronicarul consemnează că „numărul discipolilor săi a început să crească”. Tineri din toate straturile sociale dornici de instruire şi educaţie veneau cu smerenie în casa maestrului Kong pentru a-l ruga să fie primiţi la studii. Pe umăr aveau atârnată o bocceluţa cu câteva lucruri strict necesare şi poate un sul, două de cărţi în mână o bucată de pastrama aninată de o sforicică. Făceau o plecăciune adâncă în faţa viitorului lor dascăl şi îi ofereau pastrama drept taxă de şcolarizare, apoi îşi ocupau locul printre cei sosiţi înaintea lor şi începeau să memoreze textele clasicilor, să asculte prelegerile dascălului, să se lepede de obiceiurile barbare şi să-şi însuşească regulile bunei-cuviinţe. Magister Kong a fost un dascăl exigent, dar generos şi darnic în transmiterea cunoştinţelor sale.

În concepţia lui Confucius toţi membrii societăţii apţi fizic şi psihic trebuie să aibă parte de educaţie şi instrucţie. Era singura cale de a îndrepta pe cei răi şi de a cizela şi perfecţiona pe cei buni. Profund ataşat tradiţiei, el a acceptat ca programă de bază „cele şase arte” elaborate de regele Zhou, dar a înţeles să îmbogăţească conţinutul fiecăreia în parte şi să le întregească cu creaţiile spirituale ale strămoşilor. În acest scop a cules creaţiile poeţilor anonimi, scrierile istorice pline de învăţăminte, precum şi cronicile şi analele din timpurile imemoriale ale Chinei, ce consemnau faptele înălţătoare, dar şi tragediile străbunilor.

În concepţia sa actul de instrucţie trebuie să aibă drept finalitate o persoană erudită, cu vaste cunoştinţe, iar cel educaţional o persoană onorabilă, animată de bunăvoinţă, blândeţe şi dragoste de oameni – însuşiri ce urmau a fi atinse prin predarea muzicii şi poeziei, cu efecte benefice asupra individului, prin impunerea bunelor maniere, a unei igiene corporale ireproşabile şi a unei vestimentaţii impecabile şi perfect asortate coloristic. Elita astfel instruită şi educată urma să se afirme în viaţa politică a ţării ca sfetnici ai regilor şi ai împăraţilor şi ca intermediari între domnitori şi poporul de rând. După ocuparea postului, elita urma să valorifice spre binele ţării cunoştinţele acumulate, să-şi asigure o poziţie în societate şi un venit pentru un trai îndestulător pentru ei şi familiile lor. Din cei trei mii de discipoli ai lui Confucius, şaptezeci şi doi au devenit oameni de seamă şi ascultaţi în curţile imperiale şi regale. Sistemul educaţional instituit de el s-a perpetuat, cu mici modificări, până în secolul al XX-lea.

***

În anul 517 î.e.n. situaţia statului Lu a devenit foarte precară. Existenţa sa fiind periclitata de tendinţele expansioniste ale statelor vecine Chu, Jin şi Qi, iar în interior de rebeliunea pregătită de cele trei familii senioriale împotriva principelui, Confucius a hotărât ca împreună cu discipolii săi să se alăture principelui Zhao al statului Lu şi să se refugieze în statul Qi. Au urmat şapte ani de pribegie, timp în care, în contact cu realităţile vieţii în plin zbucium, Confucius şi-a cristalizat ideile. În cotiga sa trasă de un bou, încărcată cu cărţi, documente şi toate cele necesare unui trai modest, urmată de discipolii săi, el a cutreierat drumurile colbuite. Cu conştiinciozitatea unui adevărat dascăl, el nu pierdea nici o ocazie să-şi desăvârşească cunoştinţele („când sunt împreună cu trei persoane, în mod sigur găsesc una de la care să învăţ ceva”, obişnuia el să spună) şi să-şi instruiască învăţăceii. Cronicarul consemnează lapidar că „în statul Qi, în aşteptarea unei întrevederi cu principele Jing, el a discutat despre muzică cu muzicianul şef al statului. A avut ocazia să asculte, apoi să studieze melodia shao creată de Împăratul Shun (2259 – 2205 î.e.n.), după care timp de trei luni nu a mai cunoscut gustul cărnii”. Zhongni credea în efectele civilizatoare ale muzici, era încredinţat că aceasta ajută la formarea caracterului şi cizelează felul de a fi al individului. Din această cauză a pus mare accent pe însuşirea teoriei muzicale şi folosirea instrumentelor muzicale. El însuşi cânta cu multă simţire la ocarină, nai, sheng, flut, qing şi alte instrumente de percuţie şi suflătoare, reuşind să pătrundă în cele mai tainice cotloane ale sunetelor produse. Această dăruire a fost transmisă şi discipolilor săi. (Până în ziua de azi unui intelectual adevărat i se cere să ştie să cânte cel puţin la un instrument muzical.)

Felul sau de a fi şi erudiţia sa au devenit repede cunoscute în statul Qi şi până la urmă principele l-a invitat pentru a-l consulta cu privire la o bună guvernare. Răspunsul său a fost: „Principele trebuie să fie principe, demnitarul demnitar, părintele, părinte şi fiul, fiu”. Principele Jing a spus; „Bine ai grăit! Într-adevăr, dacă principele nu este principe, demnitarul demnitar, părintele părinte şi fiul fiu, chiar dacă vom avea suficiente grâne, nu voi fi în stare să le mănânc”. Cu ocazia unei noi întrevederi, principele l-a întrebat din nou despre o bună guvernare şi Confucius i-a răspuns: „Lucrul principal constă în folosirea chibzuită a bogăţiilor acumulate”.

Principele a fost mulţumit de răspunsuri şi s-a hotărât să-i acorde fieful Nishi şi să-l primească sfetnic la curtea sa. Dar curteanul Yan Ying a intervenit cu fermitate împotriva acestui plan. Iată cum reda cronicarul cuvintele acestuia: „Aceşti adepţi ai lui Confucius nu sunt altceva decât nişte palavragii turbulenţi, atât de aroganţi şi îndărătnici încât nimeni nu-i poate ţine sub control. Ei pun mare preţ pe durata cât mai lungă a doliului şi se ruinează în urma fastuoaselor ceremonii de înmormântare. Un cerşetor ce bântuie drumurile ameţit de vorbe nu este un om căruia să-i încredinţaţi treburile statului. De când marii înţelepţi au trecut în nefiinţă şi dinastia Zhou a decăzut, riturile şi muzica au cunoscut, de asemenea, un declin, iar acum Confucius acorda o asemenea importanţă înfăţişării şi vestimentaţiei, unei etichete complicate şi codului bunei- cuviinţe, încât pentru însuşirea lor nu ajunge o viaţă de om, ar fi necesari anii de viaţă ai câtorva generaţii. Metodele sale pentru reforma statului nu acordă prioritate poporului de rând”.

Principele Jing, influenţat de aceste vorbe, nu 1-a mai chemat pe Confucius la consultări, chiar mai mult, i-a spus că nu poate să-i acorde primul loc în rândul sfetnicilor săi. Treptat mai toţi demnitarii s-au aliat împotriva lui într-un complot şi principele i-a dat de înţeles ca este prea bătrân pentru a-l putea apară împotriva uneltirilor acestora. Fără să mai aştepte desfăşurarea evenimentelor, a părăsit în mare graba statul Qi. Cotiga trasă de boul costeliv ducea pe drumuri desfundate spre statul Lu un Zhongni deziluzionat. A fost prima, dar nu şi ultima dezamăgire a magisterului Kong, care îşi dedicase viaţa studiului şi acumulării cunoştinţelor, cu gândul ca se va putea pune la dispoziţia celor chemaţi să conducă treburile unei comunităţi.

S-a întors în statul natal într-un moment când acesta era măcinat de luptele interne şi lipsit de guvernarea unui principe destoinic. Şi-a dat seama că nu este momentul să se implice în treburile statului. Întreaga sa energie – spune cronicarul – era concentrată asupra editării Cărţii Cântecelor (Shijing), Cărţii Documentelor (Shujing); Cărţii Ritualurilor (Lijing) şi Cărţii Muzicii (Yuejing) şi asupra instruirii discipolilor săi din ce în ce mai numeroşi.

În anul 502 î.e.n. Confucius se apropia de vârsta de cincizeci de ani, când după spusele sale „a început sa înţeleagă căile cerului”. Era încredinţat că toate cunoştinţele acumulate, experienţa câştigată, înţelegerea logicii conform căreia se mişcă lucrurile în lume l-ar fi îndreptăţit să fie solicitat pentru a ocupa un post la curtea princiară. Dar a trebuit să constate cu amărăciune că perspectivele de a se vedea în această situaţie sunt minime. Cei care ajungeau în posturi înalte se dovedeau a fi indivizi fără calităţi morale şi lipsiţi de idealuri, preocupaţi doar de îmbogăţirea lor personală, de intrigi pentru menţinerea puterii lor, de manevrarea suveranilor slabi, lipsiţi de viziune. Unul dintre aceştia ajunşi la putere, Yang Hu, în mod provocator i-a oferit prilejul de a-şi servi ţara spunându-i: „Eşti un geniu fără pereche al generaţiei tale, şi atunci cum de te rabdă sufletul să vezi ţara ducându-se de râpă? Aşa înţelegi tu oare dragostea pentru concetăţenii tăi?” Confucius l-a ascultat fără să-şi ridice privirea. Yang Hu a continuat: „De cât timp doreşti tu să obţii un post oficial, dar ţi-au scăpat ocaziile una după alta! Aia înţelegi tu oare înţelepciunea? Ei bine, timpul trece fără să aştepte”. Confucius s-a simţit încolţit şi a înţeles să facă o concesie de moment: „Foarte bine – a spus el – aş dori să aduc unele servicii patriei mele, dar, vă rog, lăsaţi-mi timp de gândire”. Yang Hu, fericit de ceea ce obţinuse, i-a spus cu un zâmbet satisfăcut: „Când ai ajuns la o decizie, vino la mine şi anunţă-mă”! Confucius a făcut o plecăciune de curtoazie aşa cum cerea eticheta şi s-a întors, cu sufletul rănit, acasă. Aici a început selectarea şi sortarea celor peste trei mii de cântece populare colecţionate. Discipolii aflaseră între timp de oferta lui Yang Hu şi erau intrigaţi că dascălul lor nu se grăbeşte să ia postul în primire. Unul mai curajos l-a întrebat până la urmă ce are de gând să facă. Confucius, ridicând privirea spre cer, i-a răspuns: „Nu mă pregătesc să iau în primire postul oferit. Bogăţia şi onorurile obţinute prin căi necinstite valorează în ochii mei cât norii ce plutesc pe cer”. Justeţea refuzului lui Confucius de a se pune în serviciul lui Yang Hu a fost ulterior confirmată de acţiunile trădătoare şi de fuga ruşinoasă a acestuia cu obiectele ce aveau o mare valoare simbolică din tezaurul statului. Atunci toţi şi-au plecat capul în faţa lui Confucius pentru cinstea, corectitudinea şi demnitatea de care a dat dovadă.

După aceasta principele Ding al statului Lu i-a încredinţat administrarea districtului Zhongdu, un post slab retribuit Confucius l-a acceptat totuşi, deoarece spera că acolo va avea prilejul să-şi pună în valoare pregătirea.

După plecarea sa asupra gospodăriei Kong s-a lăsat liniştea. Şcoala a fost închisă. O parte din studenţi şi-au însoţit dascălul, alţii şi-au încercat norocul în alte state, oferindu-şi serviciile domnitorilor de acolo.

Prima preocupare a lui Confucius în noua lui activitate a fost să elaboreze reguli de comportament şi să le impună locuitorilor. De pildă, persoane de vârste diferite urmau să consume alimente diferite, lucrătorilor chemaţi să îndeplinească corvezile obligatorii urmau să li se încredinţeze munci în funcţie de starea sănătăţii lor, limbajul jalbelor urma să devină unul simplu, morţii urmau a fi puşi în coşciuge simple şi înmormântaţi în zone deluroase, inadecvate culturilor agricole. „După un an – spune cronicarul – toate celelalte districte i-au urmat exemplul. Apoi a fost numit demnitar însărcinat cu lucrările publice şi mai târziu Mare Secretar al Justiţiei.”

În aceste funcţii în următorii patru ani (500 – 496 î.e.n.) şi-a îndeplinit atribuţiile cu fermitate, în conformitate cu regulile bunei-cuviinţe, cu principiile care trebuie să stea la baza unei bune guvernări. Rezultatele nu au întârziat să se arate: prestigiul statului Lu a crescut. Principele Jing al statului Qi fiind avertizat de ministrul său că „angajarea lui Confucius de către statul Lu reprezintă un pericol pentru statul Qi”, a considerat înţelept sa încheie un tratat de pace cu statul Lu şi chiar să-i returneze pământurile din Yun, Wenyang şi Guiyin ocupate de el.

În anul 497 î.e.n., ca o recunoaştere a meritelor sale, Confucius a fost numit locţiitorul primului ministru. În această calitate prima lui preocupare a vizat întărirea poziţiei principelui. Invocând prevederile unor legi ancestrale conform cărora „unui senior îi este interzis să dispună de armată şi nu îi este permis să posede oraşe fortificate cu mai mult de trei sute de parapeţi (fiecare lung de10 m – n.a.), a convins principele să adopte măsuri severe pentru reducerea suprafeţelor fiefurilor şi dărâmarea zidurilor oraşelor ce depăşeau aceste reglementări”.

În anul următor, 496 î.e.n, la vârsta de cincizeci şi şase de ani, Confucius a avut parte de o nouă recunoaştere a capacităţilor sale, fiind numit prim-ministru al statului Lu. Cronicarul consemnează: „Discipolii săi i-au spus: „Noi am auzit că un om cu suflet nobil nu se sperie de calamităţi şi nu-şi manifestă bucuria când norocul dă peste el”. „Aveţi dreptate – a spus Confucius -, dar ce ar fi să spunem astfel: El se simte bine într-o poziţie înaltă deoarece poate să-şi dovedească umilinţa.”

„După trei luni de activitate – consemnează cronicarul – măcelarii ce vindeau carne de oaie şi de porc nu au mai crescut preţurile, femeile şi bărbaţii circulau pe laturi diferite ale străzilor, nimeni nu ridica un obiect pierdut pe stradă, iar străinii ce veneau în oraş, nu mai trebuiau să caute persoanele oficiale însărcinate cu primirea lor, deoarece toata lumea îi primea cu ospitalitate.”

Dregătorii statului Qi, după ce au aflat toate acestea, s-au grăbit să-şi informeze principele şi să-l avertizeze că statul Lu este pe cale sa devină foarte puternic. Pentru a preveni acest pericol, ei i-au propus domnitorului o metoda pe cât de simplă pe atât de eficientă. L-au sfătuit pe principele Jing să ofere în dar principelui Ding optzeci de fete frumoase, îmbrăcate în costume ispititor colorate, şi treizeci de carete luxoase trase de şaizeci de cai rotaţi. După sosirea acestui alai strălucitor la poarta sudica a capitalei, fetele şi-au demonstrat talentele. Vocile lor suave, muzica kang plină de langoare şi dansurile lor senzuale atrăgeau un mare public. Nu au rezistat ispitei nici demnitarii şi nici chiar principele în persoana, care a privit spectacolul zile întregi, neglijând treburile statului, apoi „dansatorii au fost acceptaţi şi la curtea princiara şi trei zile domnitorul nu a mai ţinut sfat cu dregătorii şi nu i-a cinstit nici cu carnea animalelor sacrificate drept ofrandă”,

Confucius, profund mâhnit de cele văzute, a hotărât sa părăsească statul Lu. Demnitarului care a venit să-l conducă i-a explicat motivele plecării sale astfel; „Din cauza limbuţiei unei femei, un bărbat îşi poate pierde postul, altul poate plăti cu capul vorbele aruncate de o femeie. Şi daca aşa stau lucrurile, de ce să nu mă retrag din activitate şi să-mi petrec zilele după cum îmi place?” După mai mulţi ani, pe patul de moarte, acest demnitar şi-a reproşat: „Acest stat (Lu) ar fi putut deveni puternic dacă eu nu l-aş fi ofensat pe Magister Kong”. El i-a recomandat succesorului său să-l recheme. Dar intriganţii curţii nu i-au ascultat sfatul.

Cotiga trasa de boul costeliv, încărcată cu strictul necesar al vieţii, îl ducea iar pe Confucius pe drumul pribegiei. El îşi întorcea din când în când capul să mai privească o dată pământul natal. Plecase fără să-şi ia rămas bun de la familia sa. Dar acest lucru îl preocupa mai puţin. În schimb îl îngrijora soarta ţării sale, pe care a servit-o cu dăruire şi onestitate timp de cinci ani şi care acum era pe cale să decadă din cauza plăcerilor carnale la care s-au dedat principele şi curtea sa. Înţeleptul s-a întrebat: „Voi mai avea oare ocazia să pun în aplicare doctrinele mele privitoare la o bună guvernare?”

Au urmat treisprezece ani de peregrinări (496 – 484 î.e.n.) în statele Wei Chen, Cai, Cao, Song, Zheng şi Jin, timp în care a cunoscut mari suferinţe, umilinţe şi decepţii, Le-a suportat pe toate cu demnitate şi cu încredere în idealurile sale.

În fraze lapidare cronicarul invocă amintirea acestor ani. În statul Wei a fost bine primit în casa cumnatului unuia dintre discipolii săi, apoi principele i-a asigurat un venit de 60.000 de măsuri de cereale. Confucius se aştepta la vremuri bune. Dar a devenit ţinta intrigilor unor curteni invidioşi. Soţia principelui Ling, Nanzi, l-a umilit şi s-a folosit de numele său de om virtuos pentru a-şi acoperi comportamentul ei imoral. Comentând atitudinea lipsită de fermitate a principelui, Confucius a comentat: „Se vor mai scurge ani până când voi întâlni un bărbat care să iubească virtutea tot aşa de mult ca şi frumuseţea feminină”.

A părăsit dezgustat statul Wei.

În drum spre statul Chen a fost luat drept un comandant de oşti care a distrus cetatea Guang şi a fost reţinut, scăpând cu greu de maltratarea fizică. În statul Song a fost în pericol să moară sub un copac tăiat în mod mişelesc în acest scop. A părăsit locul în graba, spunându-le discipolilor pentru a-i încuraja: „Cerul m-a înzestrat cu virtute. Ce îmi poate face un om asemenea lui Huan Dui?” În statul Zheng un trecător care l-a văzut în poarta cetăţii, rătăcit de discipolii săi, l-a asemuit „cu un câine de pripas”. Când i s-au adus la cunoştinţă cele spuse, s-a amuzat şi a spus: „Aşa este, sunt un câine fără stăpân”. În statul Chen, unde a trăit trei ani, a fost martorul incursiunilor statelor vecine şi urmărilor dezastruoase ale acestora asupra populaţiei şi asupra economiei statului.

Domnitorul statului Chu, aflând că Învâţatul Confucius duce un trai hoinar în statele Chen şi Cai, l-a invitat să-i fie oaspete şi, poate, sfetnic. Această veste a produs panică în rândul dregătorilor celor două state. Ei cunoşteau calităţile şi capacităţile lui Confucius şi erau, de asemenea, încredinţaţi că el, trăind un timp îndelungat în cele două state, a sesizat neajunsurile fiecăruia. „Şi acum, dacă el va servi acest stat Chu atât de puternic, va fi foarte rău pentru noi” – constatau ei. Aşa că au trimis oameni ca să încercuiască sălaşul lui Confucius pentru a-l împiedica să plece. Învăţatul, împreună cu discipolii săi, a rămas fără hrană. Înfometaţi şi slăbiţi cum erau, nu mai aveau putere nici să se mişte, dar dascălul lor continua să ţină prelegeri şi să cânte melodii ancestrale acompaniindu-se la lăută. „Un om nobil are putere să facă faţă privaţiunilor, un om de nimic supus privaţiunilor este înclinat spre rele” – şi-a încurajat el discipolii.

Până la urmă a reuşit să ajungă în statul Chu, şi cu sprijinul discipolului său Zigong a fost angajat de principele acestui stat. Domnitorul a fost gata să-i ofere un fief mare de 700 li (350 km). Dar iar au intervenit miniştrii acestuia pentru a-l convinge să nu facă un asemenea gest, deoarece un om de talia lui Confucius, ce are în jurul său discipoli atât de bine pregătiţi, ar putea transforma acest fief într-un loc care la un moment dat să pună în pericol însumi statul Chu. Confucius s-a văzut din nou în situaţia de a porni în băjenie.

În toţi aceşti ani de pribegie, indiferent de condiţii, în mare parte vitrege, el a continuat să-şi instruiască învăţăceii şi să le transmită conceptele sale morale. Era, aşa cum spunea el despre sine, „un om care nu oboseşte niciodată să cerceteze căile adevărului şi să înveţe pe alţii, care în zelul său de a dobândi cunoştinţe uită de mâncare, iar în momentele sale de bucurie uită tot amarul vieţii şi nu este îngrijorat de faptul ca bătrâneţea îi pândeşte”, un om care după toţi aceşti ani de viaţă „nu a devenit un învăţat erudit, ci a reuşit doar sa prindă un capăt al firului care să-l conducă la întreg”.

În anul 484 î.e.n. Confucius, împovărat de ani, a fost rechemat în statul Lu. În timp ce cotiga trasa de boul costeliv se apropia de locurile sale natale, se uita cu nesaţ la peisajul de care i-a fost atât de dor. Cu treisprezece ani în urmă parcursese acelaşi drum. Atunci plecase cu speranţa că va găsi un stat, un domnitor luminat care să-i ofere prilejul să pună în practică ideile sale. În toţi aceşti ani a căutat în zadar adevărul. Se uita la orhideele, la florile-regină sălbăticite de pe marginea drumului şi se compara cu ele. Locul lor ar fi fost în palate, în vase elegante – se gândea el, – dar aici erau înăbuşite de buruieni, aşa cum un om virtuos născut într-un moment nepotrivit este amestecat cu cei infami şi vrednici de dispreţ. Nu putea să nu vadă în ele propria-i soarta. Când era tânăr era plin de optimism, chiar la vârsta mijlocie îşi mai păstra încrederea. Acum însă îşi spunea: „Un om nobil şi virtuos este în mod firesc preocupat de gândul să nu moară înainte ca numele său să fie cunoscut şi cum calea mea nu s-a dovedit viabilă, ce aş putea face acum pentru ca generaţiile următoare să-şi amintească de mine?”. Şi a găsit cea mai bună cale care să-l facă nemuritor: culegerea, sistematizarea şi editarea tuturor cunoştinţelor, documentelor şi faptelor rămase de la strămoşi. A pus în ordine cronologică documentele istorice, începând cu vremea regilor legendari Yao şi Shun (2356 – 2205 î.e.n.), continuând cu cele ale dinastiilor Xia, Shang şi Zhou, până la domnia principelui Mu al statului Qin. În felul acesta a elaborat Shujing (Cartea Documentelor) şi Lijing (Cartea Ritualurilor). Apoi a sistematizat cunoştinţele despre teoria muzicală şi a notat melodiile de mare frumuseţe, elaborând Yuejing (Cartea Muzicii), care din păcate s-a pierdut. Mai apoi a selectat trei sute cinci ode şi cântece strămoşeşti din cele trei mii culese şi le-a cuprins în volumul Shijing (Cartea Cântecelor) doar pe acelea care aveau valoare morală şi istorică, începând cu cântecele despre strămoşii dinastiei Shang şi Zhou, continuând cu cele care descriau domniile unor principi înţelepţi din timpul celor două dinastii, apoi cele care înfăţişau fărădelegile regilor Li (878-827 î.e.n.) şi You (781-770 î.e.n.). El a pus poemele despre viaţa cotidiană pe primul loc, începând aceasta parte a culegerii cu Cântecul porumbelului, apoi Odele mici cu Chemarea căprioarei. Odele mari cu Regele Wen, iar Imnurile cu Templul purităţii. Le-a pus pe muzică, potrivindu-le cu cea creată de împăratul Shun şi regele ctitor al dinastiei Zhou, Wu (1122-1115 î.e.n.).

„După aceasta – scrie cronicarul – vechile ritualuri şi muzica ancestrală au devenit cunoscute peste tot, îmbogăţind cultura regească şi punând bazele celor şase carţi clasice”. Mai apoi a elaborat Analele Primăveri şi Toamne, bazate pe însemnările făcute timp de 242 de ani de domnie a doisprezece principi ai statului Lu, istoriei căreia Confucius i-a acordat loc predominant. Dinastia Zhou este prezentată ca fiind demnă de tot respectul, dinastia Shang ca o trimitere la trecut, iar spiritul celor trei dinastii (dinastiile Xia, Shang şi Zhou – n.a.) constituie principiul conducător al lucrării. „Graţie acestor Anale – a spus Confucius – voi fi cunoscut de cei ce vin după mine, şi tot graţie lor, voi fi condamnat de ei.” Analele i-au oferit prilejul lui Confucius să-şi expună principiile sale morale, ideile şi criticile sale cu privire la o bună guvernare, reliefând faptele reprobabile ale unora şi evidenţiind pe cele demne de laudă şi apreciere ale altora. „Atunci când criteriile folosite de Confucius în Analele Primăveri şi Toamne (de a acorda locul potrivit fiecărui personaj istoric după merit) vor fi transpuse în viaţă – spune cronicarul – toţi trădătorii şi toţi răufăcătorii vor tremura de frică.”

În zilele sale de bătrâneţe, lui Confucius îi plăcea să studieze Yijing (Cartea Metamorfozelor), să aranjeze hexogramele, definiţiile anexe, interpretările, explicaţie şi comentariile. Se spune că atât de mult a studiat aceasta carte, încât cureluşele ce legau şipculiţele de bambus s-au tocit de trei ori.

Într-adevăr, în urma redactării celor şase Cărţi Clasice, Confucius are un merit nepieritor în păstrarea şi transmiterea moştenirii culturale strămoşeşti. Acele lucrări şi documente care nu fuseseră cuprinse în aceste cărţi au fost risipite şi pierdute.

În anul 481 – spune cronicarul – în timpul vânătorii princiare s-a prins un animal ciudat, neîntâlnit încă. Confucius l-a identificat: „Este un inorog” şi a conchis cu tristeţe: „Totul s-a terminat pentru mine. Viaţa mea se apropie de sfârşit” şi, cu un oftat, a adăugat: „Nimeni nu mă înţelege”. Apoi soarta nemiloasă i-a dat lovituri din ce în ce mai dure. Moartea a răpit unul după altul trei din discipolii săi iubiţi şi pe singurul său fiu. Confucius a căzut bolnav. Atunci când discipolul său Zigong s-a grăbit să-l vadă, el i-a reproşat că a venit prea târziu, apoi cu voce tremurată i-a cântat versurile:

Muntele Tai se prăbuşeşte,

Grinda cea mare se îndoaie,

Înţeleptul dispare în umbra.

Cu lacrimi în ochi i-a spus lui Zigong: „De mult timp lumea trăieşte într-un haos şi nici un domnitor nu a fost capabil să mă urmeze. Oamenii dinastiei Xia îşi plângeau morţii pe scările de est, cei din Zhou – pe cele din vest, iar cei din Yin – între coloane. Noaptea trecută am visat că şedeam cu ofrandele în faţă între cele două coloane. Înseamnă că eu trebuie să fiu un descendent al dinastiei Yin”.

Şapte zile mai târziu, într-o zi de aprilie a anului 479 î.e.n., la etatea de şaptezeci şi trei de ani, a plecat pe drumul eternităţii. Discipolii săi l-au plâns şi i-au vegheat mormântul timp de trei ani, iar Zigong a rămas acolo încă alţi trei. Mormântul sau a devenit loc de pelerinaj, loc unde se desfăşurau festivaluri pentru păstrarea tradiţiilor strămoşeşti şi competiţii de tras cu arcul, loc de discuţii şi dezbateri ale învăţaţilor, apoi loc pentru a aduce sacrificii cu ocazia înscăunării domnitorilor sau ocuparea funcţiilor de către demnitari. Casa în care a trăit a fost transformată de descendenţii şi discipolii săi, într-un templu unde i s-au păstrat hainele, cărţile, instrumentele muzicale, cotiga cea modestă cu care a cutreierat ţara.

Marele istoric Sima Qian a încheiat cu aceste cuvinte biografia lui Confucius: „Un cântec spune; „Înalt este muntele la care îmi ridic privirea. Luminos este exemplul care mă inspiră să pornesc pe Calea cea mare. Cum nu pot ajunge la el, doar inima mea tresaltă de dorul să-l atingă”. Atunci când citesc lucrările lui Confucius încerc să vizualizez omul care le-a creat. Când am vizitat statul Lu am văzut în templul său careta, hainele şi vasele destinate ofrandelor. Învăţăceii se duc acolo regulat pentru a studia ritualurile. Cât de greu mi-a fost să mă desprind de acele locuri! Lumea a cunoscut nenumăraţi principi şi oameni de seamă care în vremurile lor s-au bucurat de faimă şi onoruri, după moartea lor însă au fost daţi uitării. În timp ce Confucius, un om provenit din rândul oamenilor simpli, a fost cinstit de învăţaţii a zece generaţii şi mai bine. Toţi cei care studiază cele şase Arte, fie ei împăraţi, prinţi sau nobili, văd în el o autoritate supremă. Pe bună dreptate este el numit Cel mai Mare Înţelept.

Neînţeles şi neapreciat în timpul vieţii, după moartea sa, pe măsura trecerii anilor, respectul pentru el a crescut, a luat proporţii şi a ajuns la omagiere. În scrierile discipolilor, el a fost numit un Înţelept inegalabil al tuturor timpurilor, care îi depăşea cu mult pe împăraţi legendari Yao şi Shun. În anul 194 î.e.n. împăratul ctitor al dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.) a inaugurat obiceiul care a continuat până în anul 1911 ca împăraţii să facă pelerinaj la templul lui Confucius şi să-i aducă ofrande cu ocazia înscăunării lor, iar în jurul anului 58 e.n. tabelele cu numele lui Confucius au fost introduse în fiecare clasă a şcolilor; tot atunci au început să apară biografii ce-l prezentau ca pe o persoană supraumana şi a început zeificarea lui. În anul 536 au apărut primele portrete şi statui ale lui Confucius. În anii ce au urmat i s-au conferit titluri onorifice din ce în ce mai elogioase: în anul 739 i s-a acordat pentru prima oara titlul de Rege, apoi în anul 1008 cel de Primul rege sfânt diseminizator de cultură, la care în anul 1307 s-a adăugat cel de Marele Perfect, Cel mai sfânt rege diseminizator de cultura. În anul 1727 ziua de naştere a lui Confucius, 27 august, a fost declarată zi de sărbătoare naţională. La începutul secolului al XX-lea, învăţatul Kang Youwei l-a numit „Domnitorul religiei, Regele cel sfânt al spiritualităţii, asemenea Cerului şi Pământului, ce dau naştere tuturor lucrurilor. Nu exista om, lucru, principiu care să nu fie cuprins în marele Dao al lui Confucius; aceasta este cauza pentru care el este considerat drept Perfecţiunea cea Mare şi cel mai Sfânt dintre cei Sfinţi. De la începutul omenirii şi până azi nu a putut fi egalat de nimeni”.

 

 

 

 

 

 

 

COMENTEAZĂ ȘI TU CEVA, OMULE:

comentarii